Eminescu – profetul minios (1)

 

eminescu_1.jpgPRECIZARE

Blogul de faţă (al doilea după cel dedicat literaturii mele de ficţiune) va găzdui varii texte şi fragmente din următoarele cărţi:

„Imaginarul violent al românilor”
„Năravuri româneşti”
„Decembrie ’89. Deconstrucţia unei revoluţii”
„Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste”
„Made in Romania. Subculturi urbane la sfîrşit de secol XX şi început de secol XXI”
„România înghesuită”
„T(z)ara noastră. Stereotipii şi prejudecăţi”

Cum multe din aceste texte sînt deja piratate în variate biblioteci electronice, este cazul să îmi afişez textele care îmi aparţin. Încep prin a posta fragmente din “Imaginarul violent al românilor” (Editura Humanitas, 2003).

 

 

Ultraconservatorul agresiv şi profetul mînios

Eminescu la Timpul

 

 

 

Presupusa românofagie a veneticilor

 

 

 

În perioada noiembrie 1877- iunie 1883, Eminescu este redactor la ziarul Timpul, unde concretizează o efervescentă vocaţie de pamfletar pătimaş. Pentru unele din textele sale, Eminescu ar putea fi taxat drept incorect politic, astăzi. Antisemitismul şi, în general, xenofobia sa, oricît ar fi de greu de acceptat de eminescologii mitocraţi ori de naţionaliştii români au fost reale, chiar dacă de factură colerică. Intervenţiile gazetarului sînt legate de viaţa politică internă (dominată de Partidul Liberal şi Partidul Conservator, cel din urmă aflat în opoziţie), de chestiunea graniţelor şi a unor provincii disputate (Basarabia şi Dobrogea), de chestiunea străinilor (fiind vizaţi mai cu seamă grecii şi bulgarii -urmaşii fanarioţilor-, apoi evreii, în sfîrşit maghiarii şi ruşii). Chestiunea izraelită, cum o numeşte Eminescu, va ocupa un loc special, după cum se va vedea. Două imperii, apoi, vor fi criticate cu precădere: Rusia şi Austro-Ungaria. Dar textele cele mai dure, construite contrapunctic (pentru că leitmotivele acuzatoare vor fi reluate ritualic şi învăluitor), sînt îndreptate împotriva liberalilor (în general; respectiv împotriva liberalilor radicali cunoscuţi sub porecla politică de “roşii”).

Eminescu este un pamfletar şi polemist inflamat la Timpul. Puseurile sale sînt colerice mai cu seamă împotriva liberalilor (greci) şi evreilor. În ce priveşte stilul său, gazetarul ştie să fie şi patetic, şi ironic, şi cinic, schimbînd registrul în funcţie de context şi de propria sa stare afectivă. Emoţionalitatea sa se manifestă în tot ceea ce este legat de românism şi atingerile care i se pot aduce acestuia. Tocmai fiindcă este un naţionalist aproape mistic (este vorba de o mistică a României dacizate, prin excelenţă) şi o personalitate accentuată, Eminescu este, adesea, injust. Xenofobia lui (în care intră antisemitismul său) este motivată de un soi de presupusă românofagie a “veneticilor” la adresa naţiei pe care o degenerează şi uzurpă. În alte subiecte, Eminescu poate fi detaşat, dar în chestiunea românească este pasional şi reacţionează întotdeauna ca un taur furios. Articolele sale răspund, în general, unei situaţii politice interne sau externe considerată a fi alarmantă. Eminescu are alergie la demagogie şi la oportunism; el apelează la vorbe de duh, la citate, chiar la o sfătoşenie de patriot şi logician demonstrativ. Dar naţionalismul său furibund este riscant şi alunecos.

Chirurg şi călău. Condei şi fiere. Rechizitoriul împotriva veneticilor

Conştientizîndu-şi puseurile lingvistice violente, Eminescu încearcă în mai multe rînduri să se explice şi să construiască o logică măcar emoţională, de nu cumva etică, a discursului său inflamat. “Iară dacă e vorba despre cuvintele aspre, apoi tot lucrul are numele său. Ticălos nu e decît acela care ticăloşeşte pe oamenii ce într-adevăr nu sînt ticăloşi; a le spune însă ticăloşilor că ticăloşi sînt nu e nici o cestie de ‘creştere’, nici cestie de ‘limbagiu’, ci o foarte tristă datorie a tuturor oamenilor care a luat neplăcuta sarcină de a judeca despre netrebniciile ce se fac în lumea aceasta.” (Pro domo, în Opere X). Cu alte cuvinte, pamfletarul şi polemistul care şi-au asumat acest statut, atîta timp cît se consideră deratizatori morali, au dreptul să apeleze la “limbagiul” agresiv, dacă acesta este un bisturiu. Cu alt prilej, Eminescu va întări vocaţia sa de chirurg: “aici nu ajută alifia îndulcitoare a eufemismului, ci numai scalpelul chirurgului; de acea, tăiem în putrejunea bubei noastre naţionale şi voim ca protoplasma naţională să reîntregească golurile create prin tăieturi” (ªCată să spunem…º, Opere XII). Altădată, Eminescu recunoaşte că nu-şi pune mănuşi cînd scrie pamflet, ci tratează lucrurile “răzăşeşte” sau “mocăneşte”, adică aspru, de nu cumva chiar brutal. El admite că a folosit “espresiile cele mai tari cu putinţă”, în scop emoţional, pentru a mişca publicul cititor. Îşi justifică pana “înmuiată în fiere” şi “estraordinara asprime” verbală, datorită corupţiei politice şi decăderii din România. În această situaţie-limită, crede el, “rolul scriitorului ar trebui să-nceteze şi să-nceapă rolul călăului”. Nici măcar pamfletarul nu mai are putere reală într-o situaţie de decădere extremă a ţării, de aceea, Eminescu invocă profesia călăului. Pe de altă parte, gazetarul din el va protesta împotriva obiceiului înjurăturii publicistice, aceasta fiind considerată a fi arma ignobilă a celui care nu are argumente. El explică limbajul dur şi incorect din presa vremii, fără a se considera pe sine ca intrînd în această categorie, dimpotrivă diferenţiindu-se de injuriatori. “Cea mai slabă dintre apucăturile sofistice e înjurătura. Cînd argumentele adversarului sînt prea tari încît nu poţi întîmpina nimic la ele, laşi obiectul în discuţie cu totul de o parte şi, atribuindu-i adversarului intenţiuni şi vederi cu totul străine obiectului, îl numeşte cînd trădător, cînd calomniator, cu un cuvînt tot ce-ţi vine la-ndemînă. /…/ Dreptul de a înjura /…/ nu poate rezulta decît din dovada că adversarul e un mişel în ceea ce priveşte caracterul lui. Căci erorile sale de cugetare, lipsa de judecată, defectele minţii dau cel mult dreptul la satiră şi ironie, nu la înjurătură.” ([Cea mai slabă dintre apucăturile sofistice…], Opere XI).

Ce critică aprins Eminescu? Mai întîi, generic, “vavilonia” vremurilor. Dar aceasta este concretizată prin viaţa politică coruptă, parlamentarii, Guvernul, Partidul Liberal, administraţia, universitarii, gazetele, demagogia etc. Calul de bătaie îl vor constitui liberalii (rasa fanariotă, alcătuită din greco-bulgărime) şi de-abia apoi evreii. Veneticilor, adică străinilor invadatori, le vor fi dedicate pamflete aparte, întrucît sînt consideraţi a fi profitori de ospeţia naţiei şi românofagi. “Stîrpiturile Fanarului” ori “spuma Fanarului” (liberalii) sînt catalogaţi aventurieri şi flibustieri piratînd România. Aceştia alcătuiesc un “aluat protoplasmatic” caracterizat prin “bizantinism demagogic” şi “despotism exclusivist”. “Neagra străinătate” importată va genera, de aceea, “o nouă rasă americană” care va stîrpi neamul românesc. Ţara este proiectată ca un “otel” în care veneticii îşi dau rendez-vous. Cu puteri discreţionare de profet pătimaş, Eminescu prevede că România va ajunge o Americă dunăreană sau o Belgie a Orientului, datorită xenocraţiei instalată la putere. Dacă fanarioţii (liberalii) îi vampirizează pe români, evreii îi otrăvesc şi infectează: românofagia este catalogată la nivel visceral, nu doar moral. Fiind “rase neuropatice”, străinii vor debilita ţara în două moduri: greco-bulgărimea (urmaşii fanarioţilor) prin lichelism şi demagogie (xenofobia eminesciană este bombastică, atunci cînd gazetarul îi execută scurt pe cei vizaţi: “bulgari tîmpi”, “grecotei pornoscopi”), evreii prin introducerea viciului beţiei la sate, prin otrăvirea populaţiei cu alcool înveninat şi prin negustorie profitoare (“Sub titlu de servitori, tot evreii sînt cîriumari.”). Chiar dacă nu sînt evreofili, Eminescu decretează că românii nu sînt nici evreofagi. Este de remarcat, însă, că gazetarul foloseşte în sens condescendent termenii “ovrei” şi “jidani” (“idra jidovească”), folosind termenii evrei, respectiv izraeliţi, atunci cînd doreşte să trateze chestiunea relativ detaşat. În amplul articol Cestiunea izraelită (Opere X), evreii sînt catalogaţi drept cămătari, speculanţi, creditori, traficanţi, spoliatori, samsari, “corumpători”, toţi termenii fiind din sfera negustoriei impure şi infame. “Cuiburile jidoveşti” sînt considerate a fi murdare, în comparaţie cu pretinsa imaculată rasă românească. Uneori, cei doi venetici principali sînt încrucişaţi rasial: astfel, C.A. Rosetti, unul din cei mai atacaţi oameni politici de către Eminescu, pentru demagogia sa, este catalogat drept “mare rabin”. Un pamflet puternic individualizat îi este dedicat Rusiei (Tendenţe de cucerire, Opere X) şi sufletului rusesc, din pricini legate de pierderea Basarabiei după războiul de la 1877. Ceea ce acuză Eminescu în ruşi este instinctul fanatic, despoţia dominată de neştiinţă şi poftă de spoliere, apoi “deşertul sufletesc” marcat de “un urît care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înăuntrul lor”; sufletul rusesc este marcat de o barbarie “spoită cu frac şi mănuşi”. Ţiganii, care apar rar în pamfletele eminesciene, nu sînt iertaţi atunci cînd gazetarul este în vervă: ţiganul este “ciorò-horò, rumânaş de laie, alb ca pana corbului”, adică un român în negativ fotografic.

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on January 16, 2008.

3 Responses to “Eminescu – profetul minios (1)”

  1. Foarte binevenita preocuparea doamnei profesoare Cesereanu despre Eminescu privit ca gazetar politic.

    Foarte binevenita, de asemenea, orice preocupare onesta asupra acestui subiect.

    De aceea: postez doua INVESTIGATII:

    Drumul Doinei. Arma cuvantului la Mihai Eminescu

    Spre Eminescu. Raspuns romanesc la amenintarile prezentului si la provocarile viitorului

    Deschidem fisierele cu: COPY pe link + PASTE in browser si apoi ENTER.

    Cartile au copyLIBER!

  2. Am citit cartea dumneavoastra “Imaginarul violent al romanilor” si mi s-a parut foarte interesanta si mai mmult decat atat o adevarata revelatie in ceea ce priveste autorii de literatura gen Eminescu si Arghezi, priviti sub aspectul lor de gazetari. Abia iesita de pe bancile facultatii, il consideram pe Eminescu un geniu. Acum am devenit mai sceptica. Da! Este, sau mai bine spus a fost un om talentat, dar a fost si un gazetar cu limba ascutita.

  3. de pe bancile liceului, ma scuzati

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: